Goneam la propriu pe Autostrada Soarelui cu 160 km la oră când am simțit prima dată inima luând-o la galop. Am încetinit și tras pe banda de rezervă. Cred că am înghețat în scaunul mașinii vreo jumătate de oră până am avut curaj să pornesc la drum. Nu știam dacă o să fac un atac de cord, atac de panică sau ce naiba se întâmpla cu mine. Nu s-a întâmplat nimic grav. Doar că îmi auzeam inima bătând cu putere. Aveam senzația că dacă privesc în jos văd bluza pe sâni cum se mișca ritmat în partea stângă, ca o inimă era să scriu.
Era 2010, înaintea sărbătorii de Paște și mergeam, singură în mașină, spre casa părintească la 300 km de București. Nu am avut curaj să povestesc nimănui acasă. Îmi treceau tâmpenii prin cap, dacă fac un accident cu familia în mașină, numai gânduri care mi-au accentuat starea anxioasă toată mini vacanța de Paște.
Odată întoarsă în București am mers glonț la cardiolog. M-a luat femeia în serios până când a văzut pe toate testele că nu am nimic. Mi-a dat ceva ușor, cred că mai mult să aibă efect la cap decât la inimă.
Au trecut săptămâni, eram puțin mai bine când am avut iar o recidivă. Palpitații le spuneam acum. Și cum eram prin job abonată la o clinică medicală de top cu acces nelimitat la cardiologie, am mers din nou. Iar m-a ascultat femeia și ca să scape de gura mea mi-a pus Holter. Adică am purtat un aparat ca un mic tranzistor și niște fire cu receptori de cauciuc lipite în diverse zone unde anatomic este inima.
Oricât am ascuns cu niște haine, s-a văzut, au văzut colegii, niște colaboratori cu care am avut întâlniri, ce mai am fost în centrul atenției, compătimită.
Am primit apoi rezultatul acestei monitorizării. Simplu ca bună ziua, inima mea o lua razna la stres: când parcam (eram rea de gură la volan și înjuram cu geamul închis cât puteam eu, la începuturi îmi spunea soră-mea că o să îmi crape o venă în trafic) și mai ales când mă suna Șeful (că toți avem un șef la un moment dat în viață). Fără palpitații când am fost la film, îmi amintesc și acum, o comedie cu Jenifer Lopez însărcinată cu un tip super mișto.
Desigur că mi-a spus medicul să mă calmez că nu am nimic.
Au trecut câteva luni cu alternanță de perioade cu palpitații și perioade liniștite. Viața mea la job nu s-a schimbat. Dimpotrivă veniseră vremuri și mai tulburi, nesiguranță, probleme de comunicare cu șeful direct.
Am decis că nu e bun medicul. Am mers la medicul mamei. O doctoriță cu experiență, foarte serioasă și care nu vorbea prea mult (asta este o problemă să țineți minte, când nu explică medicul complet situația).
Mi-a spus și ea că nu ar fi probleme, că e de la stres dar a făcut două erori: a folosit limbaj prea medical cu o pacientă care căuta explicații cu orice preț (adică eu) și a zis că ceva o valvă nu se închide bine.
A doua eroare, ca să mă liniștească, mi-a dat o doză mică din medicamentul mamei, și ajungeam să obosesc vorbind după ce îl luam. De aici și mai mare panică.
Deja devenisem enervantă pentru prieteni, mă comportam ca un om bolnav, îngrozită că sunt cardiacă la 40 de ani.
Toamna a adus evenimente nasoale la job: șeful a fost dat la o parte și se vedea la orizont și restructurarea jobului meu. Palpitații și galop cardiac, asta trăiam eu și nimeni nu mă înțelegea.
A venit, într-o zi și o rază de lumină. Un prieten drag mi-a spus: auzi nu vrei tu să mergi la Niki, că el m-a salvat și pe mine. Niki era un medic cardilog care profesa în Spitalul Caritas. Un telefon dat de prietenul meu și m-am trezit cu un mesaj: ”te așteaptă mâine Niki la 11, îi spui numele meu, știe deja. Hai curaj că o să fie bine”.
Clădirea Caritas arăta jalnic, era în litigiu și nu mai investea nimeni în nici o reparație măcar. Șocul a fost și mai mare pentru mine, care fusesem doar prin clinici private pentru probleme de sănătate minore.
Doctorul Niki avea cabinetul mai multca un birou, improvizat la capătul unui hol; efectiv în hol au închis vreo 3 metri pătrați cu panouri de placaj și sticlă. Nu mai știu absolut deloc cum arăta Doctorul Niki, nici o trăsătură nu mi-o amintesc, doar clădirea, biroul și pelerinajul pe la mai multe etaje, la mai multe aparate și măsurători, unde mi-am dezvelit de atâtea ori sânii că devenisem imună la priviri.
După câteva ore prin spital și vreo jumătate de oră așteptare in fața biroului, domnul doctor Niki m-a chemat înăuntru. Tremuram, eram oricum speriată când venisem dimineață, dar, coșmelia de spital și vederea atâtor oameni suferinzi prin toate cotloanele spitalului prin care trecusem îmi urcase suferința și credința în boala mea la nivelul maxim. Eram la un pas să explodez în plâns orice mi-ar fi spus.
Aveam în geantă un plic cu ceva bani în el, nici nu știam cât să dau. Omul fusese extrem, extrem de amabil și plin de considerație față de mediul și ce vedeam eu în jur.
Stai că îmi amintesc ceva, avea ochelari, niște ochi vioi în spatele lor, păr tuns scurt și de înălțime medie.
Se uita peste testele mele când am intrat, dădea din cap și când a ridicat privirea eram parcă atârnată de buzele lui și așteptam un verdict cumplit.
” Nu aveți nimic” a spus Doctor Niki. ”Chiar nimic grav”.
”Păi valva care nu se închide?”, am îngăimat eu
” Toți avem câte ceva care nu se închide complet, ce credeți că suntem ceasuri elvețiene?” a răspuns doctorul.
”Și atunci de ce mă simt așa?”, am continuat eu neîncrezătoare.
”Vă trebuie niște hobby-uri și niște anxiolitice, vi le dă medicul de familie sau vă dă trimitere la un psihiatru”
”Am nevoie de psihiatru?”, zic eu și mai speriată.
„Nu, nu aveți nevoie, doar că unele calmante au regim special, nu le dă orice doctor”.
”Nu mai bine încerc cu vin?”, prind eu curaj.
”Aveți grijă la cantitate să nu dați în altele”, a zis Niki, văzând probabil în mine disperata gata de excese.
Mi-a înmânat pachetul de hârtii și mi-a spus încă odată apăsat: ”Nu aveți nimic la inimă.”
Am deschis poșeta, am moșmondit pe acolo puțin încercând să adaug în plic tot ce aveam în portofel. I-aș fi dat toți banii pe care îi aveam lui Niki. Am lăsat plicul cu o mână, am luat hârtiile și am ieșit fără să mai spun altceva decât un ”Mulțumesc” îngăimat.
Am zburat pe scări în jos și din acel Noiembrie târziu, 2010, nu am mai fost cardiacă.
Nu am mai avut palpitații deși situația la job nu s-a îmbunătățit, în câteva luni am fost restructurată și a trebuit să îmi caut job.
Dar dacă doctor Niki a zis că nu am nimic (după ce a petrecut ore bune făcându-mi toate testele) eu nu am mai avut nimic.
Povestea poate părea amuzantă acum. Îți vine să arunci vreo două vorbe gen, ipohondră și stresată dar, eu am pierdut 7 luni din viață suferind de ceva ce nu aveam doar pentru că nu am știut să îmi ascult corpul.
Asta a fost. Am primit mesaj clar să mă potolesc dar l-am ignorat.
De atunci am mai simțit în prezența unor persoane un ritm mai rapid al bătăilor inimii (nu de amor) și am folosit asta ca pe un semn că locul și oamenii aceia nu sunt pentru mine.
Am pierdut sărbători, vacanțe, bani și timp din viața mea ireversibilă pentru că nu am vrut să recunosc că pot avea controlul vieții mele. Ce mi-a spus doctor Niki mi-au spus și alții dar nebunia mea era prea mare ca să ascult. Mica traumă în spitalul dărăpănat printre oameni cu adevărat suferinzi m-a adus cu picioarele pe pământ.
Pentru tine este doar o poveste, bine scrisă sau bine povestită, dar, ca să fii sigură că nu rămâne doar o poveste nu uita:
- Ascultă-ți corpul, îți spune mereu ce are nevoie
- Nu aștepta momente de cumpănă ca să schimbi ceva ce nu merge
- Nu aștepta să îți dea alții un șut în fund ca să ieși din situații care nu te avantajează
- Doctor Niki pentru tine poți fi chiar tu
- Stresul este ca un atac chimic asupra corpului
- Când trăiești cu stres și frică nu poți să creezi, doar supraviețuiești
- Momentele de tristețe și suferință mănâncă din viață și nu poți să recuperezi niciodată timpul pierdut
Am învățat de la Dr. Joe Dispenza, pe care îl ascult și îl citesc ori de câte ori am un moment greu că în stresul existenței cotidiene ne purtăm, pentru orice problemă ori cât de mică. de parcă avem un tigru pe urmele noastre Strămoșii noștrii când trăiau în peșteră fugeau de tigru, era o problemă de viață și de moarte dar când ajungeam în siguranță în peșteră se linișteau.
Noi ne purtăm de parcă este o chestiune de viață și de moarte și când ne stresează șeful, sau vecinul sau cineva în trafic sau soacra sau iubitul. Și trecem dintr-o problemă în alta cu organismul încordat ca și cum ne fugărește un tigru și nu mai avem momentele de respiro, creație și bucuria de a trăi.
De câte ori mă apucă nebunia grijilor mă uit în urma mea și văd că nu este nici un ”tigru”. Funcționează, nu întotdeauna 100%, dar, mă bucur de fiecare mică victorie.
P.S. Din acel an, cu ”palpitațiile”, facem mereu de Crăciun întrecere de ambalat și cumpărat cadouri. Le punem grămadă la mama sub brad și la miezul nopții desfacem ca nebunii tot. Am început să îmi decorez casa de Crăciun. Am început să gătesc și să mă pregătesc cu toată familia de sărbătoarea Crăciunului indiferent cât de mult timp avem sau cât de greu a fost anul. Împart zâmbete și energie pozitivă în jurul meu ori de câte ori pot. Nu îmi este rușine să fiu copilărosă, drăgăstoasă sau empatică în orice situație.
Lasă TIGRUL și bucură-te de viață. Este extraordinară.
Daniela, coach-ul tău pentru încredere și ”îmblânzitoare de tigrii” când este nevoie
