Am auzit trântindu-se ușa de la intrarea in WC-ul fetelor și vocea stridentă a Dorinei:
– Aici a intrat nemernica aia.

Eu mă pregăteam să ies din cabina jegoasa a toaletei. Am împins repede ușa înapoi dar m-au auzit. Nu știu câte erau, recunoscusem doar vocea Dorinei și îmi închipuiam că este cu cele 2 sau 3 aghiotante cu care își făcea de obicei veacul prin curtea liceului.

Am simțit cum se împinge ușor ușa abia prinsă a cabinei în care stăteam ca un șoricel și am auzit vocea Dorinei.
– Scoateți-o afară.
– Ies singură, ia-ți mâinile de pe mine, am strigat la creața cu bentiță agățată strâmb pe după urechi.
– Ia uite, ai prins glas. Poți să și vorbești nu doar să scrii prostii la Gazetă.

Dorina mă privea cu ochii strălucitori și un zâmbet în colțul gurii. Îmi bloca trecerea spre ieșire și nu prea aveam loc să mă strecor pe lângă ea. Cealaltă, creața, se postase în spatele meu după ce ieșisem din WC și îi simțeam răsuflarea în spate. Așteptam în orice moment să mă înșface.

– Ce vrei? am articulat eu. Se termină pauza, trebuie să ies de aici. Dă-te la o parte.
Nici mie nu mi-a venit să cred cât de clar suna vocea mea. Cred că am strâns și pumnul de la mâna înfiptă adânc în buzunarul uniformei.
– Stai că te las dar mai întâi vreau să recunoști, mi-a aruncat Dorina în timp ce se apropia de mine. Am dat un pas, o jumătate de pas înapoi și m-am lipit de creața care chicotea în spate. Nu mai aveam variante.
Ochii mei priveau ușa de ieșire, care era întredeschisă. Mă rugam să intre cineva dar cum pauza se sfârșise probabil intraseră toți prin clase. Rămăsesem doar eu în budă să înfrunt două nebune din clasa a douăsprezecea, enervate și hotărâte să îmi dea o lecție.

– Ce să recunosc? Vorbea în mine frica și hotărârea să ies pe ușă în același timp.
– Să recunoști că tu ai scris mizeria aia despre mine afișata la Gazeta din hol și că nici nu ai avut curajul să te semnezi. Știu că tu ești.

– Dacă știi ce nevoie mai ai să recunosc. Dă-te la o parte.
I-am atins ușor mâna în trecere și am împins cu umărul în față.
Surprinzător Dorina nu a opus rezistență, m-a lăsat să trec de ea dar pe ultimii centimetri care mă despărțeau de ușă, de ieșire, i-am simțit mâna agățându-se ca o menghine pe încheietura mea. A zmucit și m-a oprit.
Când mi-am întors ochii de la ușa care însemna scăparea către  fața Dorinei dintr-a douășpea (solidă, obraznică și tupeistă) am văzut ceva ce nu mă așteptam. Zeflemeau dispăruse și rămăsăse doar o grimasă îndurerată, colțurile gurii în jos și buzele care s-au deschis  și au dat drumul celor mai neașteptate cuvinte.

– O să vezi și tu cum este când o să fii în ultimul an și o să te facă cineva de râs. Să nu crezi că tu scapi. După cum ai început o să enervezi pe mulți și nu o să te poți ascunde mereu să scrii cu pseudonim. Mulți se vor distra la început, apoi le va fi frică de tine și în final te vor trata cu aceeași monedă. Crezi că ești mai bună decât mine?

Mi-a dat drumul și m-a lăsat să ies. Am alergat spre clasă, m-am așezat în banca mea de tocilară și am urât-o pe Dorina. Îmi luase bucuria micii mele victorii, de a râde, fără frica de consecințe, de oamenii care te enervează, care te deranjează și care nu sunt așa cum vrei tu. Abia peste 20 de ani am înțeles ce reușisem.

Povestea se întâmpla prin anii 80 în liceul provincial, era comunistă cu uniforme identice, bentițe, toalete fără apă și distracție pe care astăzi nu ar înțelege-o cei născuți după anii 90.
Pe scurt pentru că îmi plăcea să scriu și pentru că o știam pe șefa de organizație  UTC, am scris un pamflet despre obiceiurile celor din anul terminal și l-am pus, nesemnat, la Gazeta de perete pe care o citeau toți în holul liceului.

Îmi bătusem joc de obiceiurile lor zgomotoase din pauze, de găștile cu care hărțuiau elevii mai mici, de aerele de divă ale unora dintre domnișoarele cu sânii abia împliniți, abia ieșite din pubertate dar cu pretenții de frumuseți locale.

Ele se foloseau de puterea grupului, a statusului și de ierhia nescrisă care făcea zeități din elevii anului terminal.
Eu mă folosisem de iscusința la scris, de anonimatul călduț și de arma cel mai mult folosită în istorie, în comunități: umilirea publică.

Nu am luat bătaie, evident. Nu au fost repercursiuni asupra mea, eram cumva eroină curajoasă care se lua de cei mari. Dar, mi-au rămas vorbele și numele Dorinei, adânc săpate și după 20 și ceva de ani: ”o să vezi tu cum o să fie când o să fii și tu în clasa a- 12-a”.

Mi-am descoperit mai târziu înclinația de a cerceta care e treaba, cu și de unde vine ÎNCREDEREA. Dar am avut dintotdeauna o atracție de a mă revolta în fața nedreptății. Aveam un adevărat radar pentu hărțuitori, cei care se cred mai buni decât noi ceilalți, cei care vor să domine cu orice preț, în aproape orice tip de organizație sau grup. M-am aruncat de atâtea ori în gura lupului cu o credință nestrămutată că eu am dreptate și ei trebuie opriți.

Nu m-am potolit nici până în zilele noastre când fac eforturi să nu mă arunc în dispute și discuții când simt că cineva se ridică asupra celorlalți prin umilire, aroganță, forță sau șantaj.

Nu există o metodă infailibilă împotriva lor, există însă câteva secrete care pe mine m-au scos mereu cu bine din aceste situații:

1. Toți hărțuitorii sunt lași. Când îi înfrunți dau înapoi. Când simt că le scapi printre degete schimbă tonul, schimbă foaia
2. Toți hărțuitorii au fost victime înainte de a deveni așa. Cineva i-a asuprit, i-a speriat, i-a dus la limita la care s-au schimbat ca să se apere
3. Hărțuitorilor le este foarte frică să nu afli cine sunt ei cu adevărat. Aroganța și comportamentul agresiv acoperă o mare nesiguranță.

Mi-am luat-o de multe ori, să nu vă închipuiți că mi-a ieșit mereu. Dar atunci când mi-a ieșit, când am reușit să mă apăr în fața unui agresor psihologic a fost când l-am atins în punctul în care îl doare cel mai tare:

• Status ( cum a fost cu Dorina dintr-a douășpea)
• Siguranță – în relație, când am plecat atunci când se aștepta mai puțin și nu m-am mai  întors

Nu am ales mereu să îi înfrunt pe cei care m-au hărțuit (și au fost destui șefi, iubiți, colegi) și am stat de multe ori ascunsă, sub radar, tăcută, căutând echilibrul și liniștea.

Nu există așa ceva cu un hărțuitor. Îl înfrunți sau fugi. Oricine rămâne, sub orice scuză, rămâne cu prețul demnității.

Și în vremuri grele ca și în vremuri bune, demnitatea umană este cea care ne salvează, ne motivează, ne dă putere și ne definește ca persoane.
M-am întors la povestea din liceu, după spusele profesorului meu de la Școala de scris (carte): când nu mai ai inspirație, întoarce-te în copilărie.
Din trecut învăț cel mai mult când las deoparte aerul de atoateștiutoare.
Vin vremuri nu neapărat grele dar, zic eu,  cruciale pentru demnitatea umană.
Îmi doresc pentru tine să găsești puterea de a te păstra așa cum vrei tu să fii ca om și de a avea rezerve nesecate de încredere în tine.

Eu mi-am pus la bătaie toată rezerva de demnitate ca să supraviețuiesc și să mă pot uita în oglindă și după, după ce va fi trecut totul.

Ai grijă de tine!
Îți mulțumesc că mă citești.