Pantalonul de la costumul de trening ( chiar așa îi spuneam, trening ) îmi părea  întotdeauna strâmt pe piciorul meu și îmi scotea formele. Trăgeam de tricou să se întindă peste fund și purtam mereu, oricât de cald era, bluza de trening pe mine. Cu părul strâns în coadă de cal, cu mâini transpirate, pumnii strânși pe lângă corp și încruntată, cu un aer bătăios, așa pășeam  de la vestiare spre terenul de sport.

Orele de educație fizică au fost coșmarul meu mai ales în liceu. Am fost dintotdeauna grăsuță și nu puteam să țin pasul cu normele fizice pe care le impunea programa școlară. Am terminat școala generală și liceul în anii de dinainte de ’90 într-un orășel de provincie cu 2 școli gimnaziale și un liceu. Pe vremea aceea nu era despre a face mișcare ci despre a da teste de rezistență și abilitate ca să promovezi la materia numită educație fizică. Când nu se dădeau teste pentru completarea notelor trimestriale băteam efectiv țurca pe teren sau mai rău nu apărea deloc profesorul.

Nu râdeau copii pe față de mine că eram destul de rea de gură și mă luam de ei  aducandu-le aminte de toate prostiile și neputințele lor din viața școlărească. Eram cea mai bună la învățătura din clasă și tăiam  în carne vie cu vorba când se luau de mine. Dar la educație fizică nu puteam să fiu cea mai bună.

În școala generală  din fericire se juca mult baschet la orele de sport pe terenul din curtea școlii. Ne aliniam pe un rând, băieți și fete împreună, și se făceau echipele. Nu îmi amintesc numele nici unui profesor de sport ( așa cum îmi aduc aminte după atâția zeci de ani numele profesorilor de română, de matematică sau de limbi străine). Ori am îngropat adânc această amintire ori erau mereu suplinitori, în trecere. În oricare dintre situații nu eram eleva- mândria lor cum eram la majoritatea materiilor școlare.

Pentru echipe profesorul  numea 2 căpitani care își alegeau după propria dorință colegii. Nu m-a pus căpitan niciodată. Dar cel mai umilitor moment era când rând pe rând erau aleși colegii mei și eu nu îmi auzeam numele. La mine nu se uita nimeni direct în ochi, zâmbind, să mă cheme în echipă. De fiecare dată când îmi trecea rândul și nu eram aleasă îmi propuneam în gând cele mai mari răzbunări pe ei pentru umilință. Stăteam încrâncenată și îmbufnată sau alteori aveam strategia privitului aiurea în altă direcție ca și când nu îmi păsa. Dar mie îmi păsa al naibii de tare. Mai erau vreo 2 copii, slăbuți dar cam înceti, cu ei rămâneam în linie și ajungeam în echipe inevitabil printre ultimii.

De ajuns pe teren ajungeam toți pentru că eram la școală. Se făcea educație fizică  doar că era nevoie să trecem prin umilința alegerii. Pofta mea de educație fizică după acest model de alegeri lipsea cu desăvârșire și nu mai aveam nici un imbold să alerg pe teren. Nu făceam pe nebuna să pun piedici sau să scap mingea intenționat că aveam o reputație de apărat.

Cum nici echipa adversă nu mă băga prea mult în seamă eram mai mereu nemarcată, liberă, flușturându-mă de colo până colo pe teren. Primeam mingi, pasam fără să alerg prea mult și cam asta era.

Până într-o zi când, plictisită, relaxată, obișnuită cu rolul meu de chibiț în teren, am păstrat mingea primită și m-am întors către coș. Eram cam pe la jumatatea distanței dintre coș și mijlocul terenului dar parcă mai aproape de mijlocul terenului. Nu mă stresa nimeni, toți se așteptau să pasez.

Și … am aruncat la coș.  De la distanță. Mingea a intrat fără să atingă inelul. Am simțit cum se ridică publicul din tribune și mă aclamă, sar toți din echipă pe mine și mă îmbrățișează. Aiurea! Nimic din toate astea. Nu era nici țipenie pe treptele de piatră ale școlii. Uneori profesorul lenevea la o șuetă cu un cunoscut de-al lui în trecere pe la școală. Nici nu ne privea. Coechipierii au pus din nou mingea în joc, cred că am auzit un “Bravo măi” dar nu mai știu de la cine.

De atunci a început relația mea specială cu coșul de baschet. Aruncam din toate pozițiile și nimeream destul de des. Trecusem de faza cu norocul începătorului. Nu am o explicație. A fost o combinație între vedere la distanță foarte, foarte bună ( și mai târziu în viata mă distram uimind prietenii că vedeam numărul autobuzului cu mult timp înainte de a ajunge în stație) și coordonare bună mână – ochi, ceva natural. A fost poate relaxarea cu care aruncam, că nu mă asteptam să reușesc mare lucru sau dorința mea de a face ceva pe terenul de baschet ca să nu mai fiu ultima aleasă, să contez.

O parte din fiecare și un mix din toate împreuna. Am devenit după această zi un membru important în echipele de baschet de la ora de educație fizică. Nu mă alegeau prima, nu eram căpitan de echipă dar nu mai eram codașa, eram cea care putea să înscrie puncte ușor pentru echipă.

M-am întrebat de ce țin minte această întâmplare deși au trecut peste 20 de ani. Umilințele din copilăria de grăsuță s-au acoperit  în timp de răutățile la care am fost supusă în viața de adult. Dar emoțiile puternice de atunci rămân parcă înscrise undeva în memorie și ies la suprafață când îți este lumea mai dragă.

Nu mă gândesc de data asta la emoții negative ci la bucuria de a reuși în ciuda șanselor nefavorabile. Amintirea asta este despre cum am bătut sorții potrivnici și am reușit ceea ce îmi doream, să contez în echipa de baschet.

Cu mintea și îndemânarea mea, de copil spre adolescent, am învațat să folosesc orice abilitate oricât de mică ca să pot reuși într-un proiect. Inițial credeam că baschetul este despre alergat cu mingea, driblat, marcat, pasat, viteză.

Pentru mine baschetul a fost despre ochi coș si minge. Nu aveam viteză dar aveam precizie și în echipa de bachet a școlii precizia mea mi-a asigurat un “loc la masă”.

In baschet pentru mine a fost despre “ochii la minge” și nu la “echipa din teren”. Așa am reușit, cu ochii la obiectiv și nu la ceea  ce cred sau spun spun ceilalți despre mine.

P.S. Lasă-mi te rog un comentariu despre orele de educație fizică din copilăria ta. Sau poate îți amintești cum a fost vreodată în viața ta când ai stat cu “ochii pe minge”. Ce ai obținut?