Pe T. l-am cunoscut online. Nu mă judecați. Mă apropiam de 40 de ani și doar ce fusesem părăsită de un bărbat care se săturase să mă aștepte în fața blocului, până la 9 seara, vorbind pe băncuță cu vecinele în timp ce eu apăream apatică, târâind laptopul de corporatistă și vorbind, încă, la telefon cu directorul financiar despre depășirea de buget a ultimei campanii de lansare. Nu avusese răbdare sau nu mă iubise destul.

1. era altfel decât mine. Liniștit, vorbea puțin. Ieșise dintr-un divorț de vreo 2 ani. Diferența de vârstă între noi era de vreo 3 ani. Nu mi-a părut la început că ar fi foarte afectat de divorț și trecut. Nu erau copii la mijloc. Educat, venituri acceptabile pentru un stil de viață decent. Pe check list era cum trebuie. Realitatea însă avea să fie alta. Dar eu nu aveam timp să disec ce se întâmplă, eu le încasam din plin, atunci când ridicam ochii din laptop să privesc la noi.

Întâi a apărut gluma despre fundul meu. A apărut inocent, în bucătăria lui, cât pregăteam eu ceva la cuptor cred (eram dornică să fac ceva ce să semene a viață de cuplu). Pentru că mi-a dat și o palmă tandru peste fund am zis că e joacă și tachinare între iubiți.

A apărut și a doua oară. Eram în vizită la fratele lui. Eu credeam că facem pași spre intimitate și apropiere, ne cunoșteam familile. O remarcă aruncată ( iubita mea, simpatică, are fundul puțin cam mare).

Au apărut apoi nervii la telefon când am întrebat eu ce a gătit în week-end cât eu eram plecată. ” Că doar despre mâncare vorbim. Asta e treaba femeii nu a lui.”

Am uitat să spun, nu locuiam împreună, mai rămâneam ocazional peste noapte la el.

Au mai fost grimase când încercam să îl îmbrățișez, asta e nu îi plăcea să fie atins pe ureche. Se mai întâmplă. Primul semnal că sunt într-un loc în care nu mă simt bine a apărut când am simțit, noaptea, lângă el în pat, că sunt foarte singură, singură în cuplu. Era întuneric, auzeam și simțeam un corp cald resirând lângă mine și eu eram sfâșietor de singură.

A venit și semnalul al doilea. A propus să mergem în vacanța de Crăciun până în Austria, o fugă să vizităm Viena. Cu mașina. Dar. Să îl luăm și pe fratele lui cu soția, să nu mergem așa singuri. Fie vorba între noi fratele lui și soția erau mult mai simpatici și mai sociabili decât el. Eram super ok să merg cu ei. Dar, când ești în primele luni de relație și iubitul tău vrea să umple golul dintre voi cu alți oameni, asta spune ceva. Am replicat că mai bine singuri, să avem loc în mașină, să putem vorbi liniștiți. Mă agățam așa de un răspuns pozitiv. Și a venit iar gluma despre mărimea, greutatea și forma corpului meu, mai precis fundul meu, bancheta mașinii, etc.

L-am lăsat să fac rezervări, aranjamente, cred că a cheltuit și ceva în avans, și, nu i-am mai răspuns niciodată la telefon. Nu sunt mândră astăzi de felul cum am încheiat, dar, ce bine m-am simțit lăsându-l.

Ce aș face diferit astăzi?

Mi-aș susține mai mult dreptul de a fi respectată, aș face clar diferența între glumă și insultă, chiar atunci când se întâmplă și aș vorbi despre asta. Aș încerca să aflu ce îl deranjează de fapt, uneori oamenii ascund adevăratele motive ale supărării sub replicile jignitoare.

Poate că tot aș fi plecat până la urmă, dar măcar aș fi știut ce s-a întâmplat și aș fi plecat cu fruntea sus, nu pe ascuns. Mica răzbunare mi-a ținut de cald doar o scurtă perioadă de timp. Poate că nu eram potriviți dar măcar mi-aș fi susținut ăunctul de vedere.

De câte ori nu m-am întrebat în viață dacă merită sau nu să îmi susțin punctul de vedere, să mă apăr, să explic, să fac cunoscut clar și răspicat ce cred eu.

Dacă îți spune grăsuța mea, pitica mea, lunganca mea, ochelarista mea, sau orice alt cuvânt pe care tu nu îl consideri ca fiind cu adevărat de alint, oprește-l, spune-i.